Niciodată nu m-am împăcat cu sărbătorile astea de import, niciodată nu am simțit că ar avea vreo legătură cu noi cei obișnuiți cu sărbătorile autentice românești.
Mi-am petrecut copilăria la țară, alături de bunici, bunici care țineau cont de zilele de sărbătoare și în acele zile sărbătoarea era zi de bucurie pentru mine.
Deși mulți dintre noi asociază sărbătorile cu dulciuri, la mine nu e așa - dulciuri avea bunica tot timpul în Casa Mare și cum eu eram un copilaș isteț niciodată nu-mi lipseau din buzunărel bomboanele. Sărbătore - la mine însemna că străbunica va coace ceva bun în cuptorul cu lemne, apoi ne vom aduna cu toții la masă și vom servi alături de un compot pregătit de ea, acele bunătăți.
De Luminație, străbunica mereu gătea plăcinte poale în brâu cu dovleac, cred că erau cele mai bune plăcinte din sat.
Rețeta acestor plăcinte o știu și eu, dar farmecul de a sta la ceeași masă 3 generații nu mai este același odată cu plecarea străbunicilor mei de la masa vieții.
Apoi tot de Luminație, mai e obiceiul pe la noi ca cei gospodari care au avut roade bogate de pe urma pământului lucrat, să strângă câte ceva din acele roade și să dea de pomană celui care nu are deloc sau are mai puțin.
Țin minte și acum cum mergeam la câteva familii din sat cu coșul plin de bunătăți, eram mândră nevoie mare că buni mă lăsa pe mine să fac asta.
În acele vremuri, la noi la sat, răutatea și invidia încă nu-și făcuseră loc, așa că ziua de Luminație cu ale sale daruri nu erau pentru laudă sau pentru falsa pomană - era dar din dar.
Bunica mereu avea o vorbă :"Dar, din dar se face Rai."
Tot de Luminație purtam rochițe, ultima rochiță pe care mi-o aduc aminte era una galbenă cu o rățușcă. Eram un copil isteț încă de pe atunci și știam eu cum stă treaba cu moda - cele mai frumoase fete sunt cele care poartă rochițe.
Când eram mică de tot, nu-mi aduc aminte să fi avut pantaloni și nici pe străbunica mea nu am vazuto vreodată să poarte pantalon, deși ea a prins moda pantalonilor la o vârstă când era o tânără domnișoară.
Nu s-a lipit de ea această modă, a purtat ani la rând de sărbători un costum tradițional - pe care eu îl știu din poze, dar nu l-am văzut niciodată.
Oricum nu aveam acces la lada ei cu haine de preț, din cauza că eram un pericol pentru ele (m-a prins odată cu o cutie de chibrituri în Casa Mare, pe lângă ladă și de atunci chibriturile mi-au fost interzise și Casa Mare a ajuns să fie închisă cu cheia).
Pe vremea asta se făceau cele mai gustoase pere din sat, părul din curtea casei de la străbunici făcea niște pere mari, gustoase, aromate - dar odată cu trecerea străbunicului în neființă părul a început să se usuce până a murit de tot odată cu plecarea străbunicii din viață.
De Luminație mai e o tradiție să pomenești pe cei care nu sunt alături de noi, astăzi deși sunt departe de casă și de locurile dragi mie, prin această postare îmi amintesc cu drag de străbunicii mei.
Vă îndemn și pe voi să lăsați la o parte tradiția de dezmăț și cerșit de bomboane și pentru o clipă să vă amintiți de cei dragi care au plecat dintre noi, dar sunt în inima noastră.
Cu drag, Irina
Mi-am petrecut copilăria la țară, alături de bunici, bunici care țineau cont de zilele de sărbătoare și în acele zile sărbătoarea era zi de bucurie pentru mine.
Deși mulți dintre noi asociază sărbătorile cu dulciuri, la mine nu e așa - dulciuri avea bunica tot timpul în Casa Mare și cum eu eram un copilaș isteț niciodată nu-mi lipseau din buzunărel bomboanele. Sărbătore - la mine însemna că străbunica va coace ceva bun în cuptorul cu lemne, apoi ne vom aduna cu toții la masă și vom servi alături de un compot pregătit de ea, acele bunătăți.
De Luminație, străbunica mereu gătea plăcinte poale în brâu cu dovleac, cred că erau cele mai bune plăcinte din sat.
Rețeta acestor plăcinte o știu și eu, dar farmecul de a sta la ceeași masă 3 generații nu mai este același odată cu plecarea străbunicilor mei de la masa vieții.
Apoi tot de Luminație, mai e obiceiul pe la noi ca cei gospodari care au avut roade bogate de pe urma pământului lucrat, să strângă câte ceva din acele roade și să dea de pomană celui care nu are deloc sau are mai puțin.
Țin minte și acum cum mergeam la câteva familii din sat cu coșul plin de bunătăți, eram mândră nevoie mare că buni mă lăsa pe mine să fac asta.
În acele vremuri, la noi la sat, răutatea și invidia încă nu-și făcuseră loc, așa că ziua de Luminație cu ale sale daruri nu erau pentru laudă sau pentru falsa pomană - era dar din dar.
Bunica mereu avea o vorbă :"Dar, din dar se face Rai."
Tot de Luminație purtam rochițe, ultima rochiță pe care mi-o aduc aminte era una galbenă cu o rățușcă. Eram un copil isteț încă de pe atunci și știam eu cum stă treaba cu moda - cele mai frumoase fete sunt cele care poartă rochițe.
Când eram mică de tot, nu-mi aduc aminte să fi avut pantaloni și nici pe străbunica mea nu am vazuto vreodată să poarte pantalon, deși ea a prins moda pantalonilor la o vârstă când era o tânără domnișoară.
Nu s-a lipit de ea această modă, a purtat ani la rând de sărbători un costum tradițional - pe care eu îl știu din poze, dar nu l-am văzut niciodată.
Oricum nu aveam acces la lada ei cu haine de preț, din cauza că eram un pericol pentru ele (m-a prins odată cu o cutie de chibrituri în Casa Mare, pe lângă ladă și de atunci chibriturile mi-au fost interzise și Casa Mare a ajuns să fie închisă cu cheia).
Pe vremea asta se făceau cele mai gustoase pere din sat, părul din curtea casei de la străbunici făcea niște pere mari, gustoase, aromate - dar odată cu trecerea străbunicului în neființă părul a început să se usuce până a murit de tot odată cu plecarea străbunicii din viață.
De Luminație mai e o tradiție să pomenești pe cei care nu sunt alături de noi, astăzi deși sunt departe de casă și de locurile dragi mie, prin această postare îmi amintesc cu drag de străbunicii mei.
Vă îndemn și pe voi să lăsați la o parte tradiția de dezmăț și cerșit de bomboane și pentru o clipă să vă amintiți de cei dragi care au plecat dintre noi, dar sunt în inima noastră.
Cu drag, Irina
